Joaca de-a Home Design

Am un articol în draft şi pentru blogul ăsta, dar aş zice să pun întâi o povestioară drăguţă despre cum să aduci primăvara în casă indiferent de anotimpul de afară. 🙂

Panerul cu idei

Era o după-amiază leneşa de septembrie când Alinuţa s-a trezit din cauza unui claxon. Un gând răutăcios a fost prima idee din acea zi. 

View original post 980 more words

Seminţe de înţelepciune necoaptă

1. Când cazi, rămâi o vreme acolo, ca să te obişnuieşti cu sentimentul şi să îţi dai seama că nu este chiar atât de grav şi că se putea mai rău. Apoi trage aer în piept, dă-l afară, trage aer din nou şi ridică-te. Nu are rost să te scuturi. Din două motive: ca să îţi aminteşti lecţia căzăturii şi pentru că, în mod inevitabil, vei cădea din nou la un moment dat.

2. Prietenii cu adevărat buni nu sunt aceea cu care poţi râde de faptul că eşti nebun(ă), ci aceia care sunt nebuni cu tine, într-un alt fel de nebunie.

3. Când răspunsurile nu sunt pe fundul paharului, caută-le pe fundul sticlei. Când nu sunt nici acolo, înseamnă că ai greşit sticla. Mai încearcă!

4. Aşa cum spune numele unei ciorne de pe-aici… “Trebuie să învingi momentul” – trăieşte dincolo de el!

5. Evită înmormântările cât de mult poţi. Mai ales pe a ta. Lucrurile de genul ăsta te trag în jos. Mai ales a ta.

Nu te gândi la timpul pe care îl mai ai, căci durata aceluia nu o cunoşti: gândeşte-te la cât timp ai pierdut până acum! Nu-i aşa că îţi doreşti să o iei din loc în nanosecunda 2?

Învăţăminte din basme

Trecem prin viaţa, printre viaţă, pe lângă viaţă şi învăţăm. Învăţăm conştiicios ori ba, însă întotdeauna ne va rămâne ceva în tărtăcuţă. Dar n-am s-o lungesc cu teoria învăţăturilor arbitrare, ci am să trec la ceea ce mă frământă de ceva timp încoace: ne plac şi poveştile, şi desenele animate când suntem mici, dar le privim altfel. Creştem şi revenim nostalgici la ele, totuşi vom înţelege de fiecare dată altceva. 

Iacătelea învăţămintele pe care le extragem (cel puţin eu, una) din poveştile îndrăgite în copilărie… 

1. Dacă maică-ta nu îţi aduce nimic bun când vine de la muncă, nu îi deschide uşa. Trebuie să aducă de fiecare dată drob de sare în spinare sau, mai bine zis, măcar o bombonică cu calciu – via Capra cu trei iezi.

2. Concursuri de frumuseţe au existat de pe vremea când balaurii umblau cu covrigi în coadă şi mamele vitrege angajau vânători cu inimă de câine să ucidă copiii bastarzi ai soţului – via Albă-ca-Zăpada

3. Făt Frumos trebuie să aibă paloşul gros şi să fie mai viclean decât zmeul. Deci nu contează cine se dă zmeu, ci individul care este zmeu, dincolo de straie şi de solzi.

4. Idiotul care se va căsători cu fata împăratului (asta-s eu!) va trebui să fie deştept şi forţos şi să aibă prieteni care să înţeleagă ce vor femeile, ce vor “duşmanii” şi cum să facă să răzbească. Da, să vă văd acum! :)) 

5. Nu mânca prostii de la străini. Nu ştii pe unde le-au fost mâinile, dacă s-au spălat înainte de a găti şi câte E-uri conţine alimentul oferit – via Albă-ca-Zăpada + Hansel şi Gretel

6. Dacă o babă zbârcită  te cheamă la ea acasă este Sfânta Vineri. Dacă eşti în branşa muncitorească, o vei urma orbeşte. 

7. Omul Roş’ e nasol. Serios: ai văzut vreun roşcovan, vreun pistruiat de-ăla sau vreun beţivan roşu în obraji care să nu fie dubios? 

8. Animalele spintecate pe burtă (Scufiţa Roşie) şi oamenii care îşi taie bucăţi din picioare(Prâslea şi merele de aur) vor continua să trăiască fără nicio problemă. 

9. Blondele cu părul lung vor fugi întotdeauna cu primul bărbat pe care îl văd (v. Rapunzel), chiar dacă este împotriva voinţei materne. 

10. Nu trebuie să te temi dacă eşti înconjurat de orătănii când te apuci de lălăit în mijlocul pădurii sau când începi să urli în casă că ai prea multă treabă – indiferent din ce specie fac parte, vor vrea cu toatele să te ajute să îţi rezolvi problemele. (Albă-ca-Zăpada şi Cenuşăreasa) 

va urma…

a-de-haş-de – varianta incipientă

Simt voci calde ce-mi desenează în parfum ce urmează să scriu. E întuneric şi lumină în acelaşi timp şi nu îmi pot da seama ce văd ceilalţi. Sau dacă simt şi ei lumina cum le pătrunde, prin piele, în suflet.

Voci. Vocile mele violet se împletesc de parcă ar ţâşni din viori de mult acordate… – una cu cealaltă –  de parcă ar ţâşni din viori căsătorite de soare, nu de preot.

Vocile mele violet… poate au renăscut cele ce erau într-un poem umbre violet, într-un oraş violet. Acum totul este gri. Am nevoie de un strop de culoare cu aromă de căpşuni. Sau poate fragi.

Iar dacă vocile îmi sunt de un indigo decolorat… atunci poate auzul îmi este galben. Aşa ar trebui. Să fie complementar.  Aşteaptă numai să îţi arăt noua mea schiţă în creion! Te va durea sufletul şi îţi vor cânta imagini, deşi nimic nu se mişcă aici. Vor cânta, vor dansa şi se vor ascunde când vei vrea să le araţi şi altcuiva aşa cum le simţi tu. Da, ele, ielele, urme de cărbune pe fărâme de copaci ce nu au supravieţuit holocaustului.

Ce-ar mai fi să le surprinzi cândva cum joacă de nebune în mijlocul camerei, crezând că dormi? să le vezi numai conturul, aşa cum sunt şi desenate şi, din când în când, ici, colo, câte o umbră proiectată prea aproape de nas.

Mă gândeam că mi-e poftă de miros de vopsea proaspătă. Sau măcar de ojă ce încă nu s-a uscat. Culorile sunt amestecate de parcă un tablou cubist a fost în rollercoaster… 

Dar ce tot spun? Pe lume nu există violet, ci doar violent.

Eu nu am ordine. Caut-o în alt dulap!

Prima mea crimă

Către A.N. 

Ştiu, ţi-am amintit în nenumărate rânduri de prima ta crimă. Astăzi pentru ultima oară, însă, probabil nu pentru ultima oară pentru totdeauna. 

Ţi-am amintit că era o zi ploioasă, că aveai puloverul negru şi tricoul acela alb, că purtai papion color şi coada prinsă la spate. Dacă nu mă înşel, elasticul era cărămiziu, aşa, ca părul şi ca jumătate din sufletul tău. 

Mergeam împreună spre… ştii, acolo. Şi avem poze de pe drum şi de la metrou. Totuşi, la ieşirea din scară, ai călcat şi i-ai strivit trupul. Trupul lui de fiinţă necuvântătoare, nevertebrată şi necăsătorită (căci altfel nu ar fi locuit de unul singur în căsuţa spiralată pe care o purta cu dânsul). L-ai strivit, A.N., şi ştiu că sunetul acela ţi-a lăsat o cicatrice în suflet. 

În sufletul tău pe jumătate cărămiziu… 

Apoi am traversat şi am luat… dar ştii restul poveştii, sunt sigură că îţi aminteşti cum îmi amitesc şi eu. 

Pentru că îţi duc gândul, din când în când, la acest episod, mă simt datoare să îţi povestesc despre prima mea crimă. Din toate bazaconiile despre care ţi-am vorbit… cred că pe aceasta am omis-o. 

Prima mea crimă… e chiar mai rea decât a ta.

Eram un plod. Un plod ordinar, cu ochii gogonaţi, cu privire promiţătoare (şi iată unde m-a adus!) şi cu hainele întotdeauna murdare de ceva – cel mai adesea de pământ. 

Am găsit un pui de vrabie – cel mai drăguţ lucru mic pe care l-am văzut de-a lungul existenţei mele de muritor de rând, existenţă a-/para-/normală. 

Am vrut să îl hrănesc şi să îl ajut să mănânce mult, ca să crească repede şi să meargă după părinţii lui. Aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi i-am dat un bob de grâu. Ştiam eu că grâul e bun, dar nu ştiam şi că este mult prea mult pentru căile lui digestive. 

Apoi încă un bob. Şi încă unul. Numai puiul de vrabie, Dumnezeu şi diavolul din mine mai ştiu câte boabe am îndesat în bietul vieţuitor. Mi-a murit în mână, sufocat.

În mâna mea murdară de pământ. Fără sunete şi fără să se zbată. Fără să îmi curăţ mâinile de ţărână. 

 

Clasare de caz. Crimă premeditată. Gradul II. 

Deşeurile unui weekend bun

Toţi oamenii au nevoie să creadă în ceva. Eu cred în mine. Cred în soare şi în vânt. Cred în spirite şi în lumină. Cred în alfabet şi în virgule. Cred în punct. Cred în moarte. Cred în alte dimensiuni. Cred altfel. Cred alt fel. Cred că întotdeauna se poate mai rău, dar cred că întotdeauna e loc de mai bine. Cred că iubesc. Cred că sunt iubită. În mai multe feluri. Cred în albine şi în muşuroaie de furnici; în gărgăriţe. Cred în curcubeu. Cred în mama. Cred în familia mea. Cred în prietenii mei şi în ce le poate capul. Cred în ce le poate inima. Cred în bomboane cu gust de cireşe şi în pisica mea diabolică. Cred în tot ce ar putea exista, chiar dacă vedem sau nu. Cred în viaţa extraterestră şi cred în viaţa extra terestră. Cred în îngeri, dar nu neaparat din ceruri. Cred în celule şi în embrioni. Cred în ciuperci. Cred în nisipul care îmi intră vara în ochi. Cred în pufuleţi. Cred în tata. Cred în iubire, cu toate valenţele ei. Cred că cred prea multe şi, din nou, nu îmi voi cere scuze pentru cacofonie: dacă ai citit destul, ştii deja asta.

Toţi oamenii au nevoie să creadă în ceva.

Unii oameni cred în Dumnezeu, alţii în dumnezeu, alţii în dumnezei, alţii în Allah. Alţii cred doar în ei. Alţii cred că Dumnezeu este în ei şi în nimic altceva. Alţii cred toate poveştile învăţate la ora de religie.

Alegem să credem diferite lucruri din două motive: pentru că suntem diferiţi şi pentru că, aşa diferiţi cum suntem, avem nevoie să credem.

Până la urmă… ce este Dumnezeu? Cine este Dumnezeu? Şi de ce să credem într-unul singur? Nu-mi fac chip cioplit şi nici nu mă voi închina lui. De altfel, mă închin destul de rar. Dar Dumnezeu este un nume destul de depărtat, destul de oficial, destul de rece, prea convenţional, prea ortodox, prea… dacă zic „bătut în cuie” sună rău, nu?

Cred într-o forţă ce mă depăşeşte. Nu. Cred într-o forţă superioară ce mă poate depăşi, dar merge la pas cu mine. O forţă care îmi lasă câte o alegere pentru fiecare pas pe care îl fac, pentru fiecare literă pe care o scriu, care nu se încruntă când fac prostii, care nu m-ar alunga din rai dacă aş mânca prea multe mere, care nu îmi ia oamenii dragi pentru că „aşa le-a fost scris”. Acela va fi mereu un episod pe care nu îl voi putea depăşi. Poate aş putea dacă cineva l-ar putea înlocui. Dar nici un om din nici un moment din nici o eră nu îl va putea vreodată înlocui şi, o dată la câteva luni, tot voi da apă şoarecilor, chiar dacă nu îi plăcea să facem asta. Da, tata era un mouse-hater.

Cum să crezi într-un dumnezeu care îşi adună prietenii răpindu-ţi familia, felie cu felie? Eu nu pot. Aşa că Dumnezeul meu nu este aşa. Oamenii pleacă pentru că trebuie să se transforme în energie şi să ne înconjoare fără să îi ştim sau să îi vedem, nu pentru că Dumnezeu îi ia.

Cred într-unul Dumnezeu, tatăl… nu. Nu voi scrie crezul aici. Nici nu cred că îl ştiu pe tot şi voi refuza să îmi dovedesc că am dreptate. Am mai discutat despre asta, chiar dacă nu aici: dumnezeu este altfel pentru fiecare. Pentru o ea, dumnezeu este în fiecare dintre noi. Este energie. Este putere. Noi suntem puterea. Pentru altă ea, Dumnezeu este cel care transformă apa în vin şi de aici şi vorba „te îmbeţi cu apă chioară”. Pentru mama, Dumnezeu este cel care lucrează prin căi misterioase, ne pedepseşte pentru greşelile noastre, ne pune pâinea pe masă şi „nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce”.

Sunt atâtea feluri de dumnezeu, încât nu îi putem alege un singur nume. Cred că de aceea îmi place Blaga: dumnezeu este Marele Anonim – o forţă superioară, indescriptibilă şi de necuprins. Iar acest „de necuprins” este cel puţin la fel de nelimitat pe cât este acest Anonim misterios despre care vorbim: câte puţin în fiecare om, în fiecare gând, în fiecare nor, în fiecare cânt de pasăre nebună de pe creanga copacului din spatele blocului unde locuieşti cu chirie.

… Cred. Cred în nori. Cred în piper şi în scorţişoară. Cred în sunete. Cred în fantome. Cred în nebuni. Cred în plăcinte cu răvaş. Cred în înţelepciunea strămoşilor. Cred în cărţi. Cred în energie…

Mâine e duminică. Sărbătoreşte frumos! 

Thanks, Marta Popescu!

De proiectul „Iubesc” sigur ai auzit. E unul bun. E unul care îţi aduce zâmbetul pe buze. E unul care te face să nu te mai gândeşti la toate prostiile, ci doar la prostii frumoase.

Aşadar: tu ce iubeşti?

Am să încep eu, iar rândul tău este în comentarii, în gând sau… când, unde şi cum vrei tu. Unele lucruri le-am mai văzut undeva, altele sigur există fără să le fi văzut. Şi ce să fac dacă mai sunt oameni care iubesc ce iubesc?

Eu… iubesc zăpada curată. Iubesc să mă prostesc. Iubesc curcubeul. Iubesc proiectele fotografice. Iubesc oamenii care ma iubesc. Iubesc lucrurile care nu există. Iubesc imaginaţia. Iubesc animalele vii cu blană. Iubesc animalele de pluş. Iubesc să fiu înconjurată de oameni frumoşi (pe dinăuntru şi pe dinafară). Iubesc gramatica. Iubesc cuvintele. Iubesc scorţişoara şi ardeiul iute.  Iubesc oamenii care iubesc aceleaşi lucruri ca mine. Iubesc culorile. Iubesc muzica şi nu pot crede că nu am început cu asta. Iubesc dulciurile. Iubesc visele şi visurile. Iubesc să pot spune că iubesc. Iubesc mulţi oameni nepotriviţi. Iubesc cerceii (da!).  Iubesc ploile de vară. Iubesc gărgăriţele. Iubesc actorii de comedie. Iubesc viitorul. Îmi iubesc amintirile. Iubesc aerul. Iubesc timpul. Iubesc lucrurile pe care nu le înţeleg. Iubesc flora. Iubesc soarele. Iubesc oamenii care zâmbesc fără niciun motiv. Iubesc avioanele de hârtie. Iubesc oamenii care nu au crescut de tot. Iubesc cărţile. Iubesc fluturaşii din stomac. Iubesc să dansez. Iubesc să fiu apreciată. Iubesc oamenii cu idei bune. Iubesc oamenii care îmi zâmbesc înapoi. Iubesc întunericul şi liniştea şi lumina şi sunetele deopotrivă. Iubesc să îmi permit să mă contrazic. Iubesc oamenii care nu se tem să fie altfel. Iubesc bumbacul. Iubesc păturica mea roz care are câţi ani am şi eu. Iubesc vinul. Iubesc mâncarea. Iubesc râsul. Iubesc oamenii care mă fac să râd. Iubesc ce fac. Iubesc un dumnezeu. Iubesc ordinea. Iubesc impresia de libertate. Iubesc să scriu. Iubesc să desenez şi să cânt, deşi nu mă pricep. Iubesc dihania cu patru picioare şi mustăţi care îmi stă acum lângă genunchi. Iubesc adidaşii coloraţi. Iubesc bulinele. Iubesc păturicile colorate şi pufoase. Iubesc ochii frumoşi. Iubesc oamenii care mă înţeleg dintr-o privire (şi mulţumesc că mă citiţi). Iubesc lăcrămioarele, freziile şi gerbera (şi ce dacă am spus mai sus de floră?). Iubesc mesajele anonime drăguţe. Iubesc amintirea bunicii. Iubesc zâmbetul mamei. Iubesc să dorm.

Iubesc prea multe lucruri – lucruri care nu sunt neaparat lucruri. Iubesc prea mult. Sau, oare, iubesc prea puţin?

Dependenţă specială

Nu eram convinsă că pot scrie despre asta, dar voi încerca, pentru că este parte din mine şi nu o mai pot ascunde.

Am descoperit oripilată că nu mai pot trăi fără… ei. Nu mă pot lăsa privită decât de cei mai apropiaţi oameni fără ei.

Când mă privesc în oglindă, le simt lipsa dacă nu sunt acolo. Când mă văd cu fetele, nu mă simt la fel fără ei. Doar când vorbesc la telefon este mai bine fără. Dar, de altfel, sunt cei mai buni prieteni ai mei. Dacă ştiu că îi am, pot să zâmbesc cu toată inima, indiferent ce mi s-ar întâmpla.

De-o fi una, de-o fi alta… ce e scris şi pentru noi! Bucuroşi le-om duce toate, de e vară-ori vijelioi. Important este să îmi fie aproape. Nici măcar nu am nevoie să îmi deschidă uşi sau să facă orice altceva pentru mine. Vreau doar să fie acolo.  

Pe primul… l-am avut pe la 5 ani, cred. Mama a spus că mai devreme era prea devreme. Dacă mă întrebi, eu am crezut că e prea devreme chiar şi atunci, deşi nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă. Sau… înţelegeam? Ei, oricum. A trecut. Apoi am vrut din ce în ce mai mulţi. Apoi am vrut să fie cât mai diferiţi. Apoi am vrut să îi combin. Au fost şi zile când umblat doar cu câte unul. Mai târziu i-am vrut mai mari. Cât mai mari. Apoi am înţeles că mărimea nu contează cu adevărat. Acum… îmi place doar să am mulţi. Şi alţii în fiecare zi. Da, alţii, la plural. Unul s-a dovedit a nu fi de ajuns.

Sunt convinsă: mă judeci pentru că am mai mulţi. Şi de gândeşti: cât de mulţi? Nu mai ştiu, le-am pierdut numărătoarea. M-am obişnuit aşa şi nu mai pot să trăiesc altfel. Nu pot şi nici nu vreau să îmi imaginez ce fel ar fi o viaţă fără… cercei

Femeile – veşnic nemulţumite

“Vreau să lucrez la o revistă!”, am zis. Şi revista se făcu şi Flo începu să scrie. 

Bine… şi? Mai departe? Mai departe urmează… cum nici în cel mai molâu vis nu aş fi crezut (nu încerca să înţelegi cum un vis poate fi “molâu”. poate, dacă e al meu!). 

În primul rând, doamnelor şi domnilor, aş vrea să ştiţi că sunt un fel de Spiderman, dar arat mai bine, deşi nu am ochii verzi şi nu voi atârna niciodată din tavan… cu atât mai puţin pentru a vă spiona când dormiţi. 

În al doilea rând, sunt un ratat la fel de mare ca orice alt ordinar care circulă zilnic cu metroul, fuge ca nebunul până la muncă, poate-poate n-o întârzia, întârzie oricum, apoi lâncezeşte pe scaunul cu roţi şi mânere, care acum 10 ani părea o minune dumnezeiască. Cum dumnezeiască? De-aia de este atât de amuzantă încât te gândeşti să o duci în parc, să se dea şi alţi retardaţi nefericiţi cu minunăţia de plastic învelit în burete de proastă calitate şi care se va împuţi la prima cafea vărsată asupra-i. 

În nu-mai-contează-care rând, trebuie spus că niciodată lucrurile la care visezi nu ajung să fie exact aşa, oricât de mult rahat (turcesc sau nu) ar mânca oamenii “cu bani” care, chipurile, “s-au realizat”. 

Şi iată cum îmi revărs amarul, autosabotându-mi celălalt job, aberând incoerent despre vise şi visuri. Data viitoare, domni şi doamne, promit să scriu ceva mai de “doamne, ajută!”, bine? 

Hai, linişte şi spor la scris! 

un ne-sfârşit

Ce te mai faci când ai ajuns tot ce voiai?

Ce te mai faci când ai găsit tot ce căutai? Încotro să o mai iei?

Nu ştiu. Dar ştiu că nu ai de ce să îţi faci griji. Pentru că lucrurile nu se termină niciodată acolo unde crezi că s-au terminat. Aşa cum o carte, de oricâte ori ai citi-o o vezi altfel, aşa cum o poezie îţi spune de fiecare dată altă poveste, aşa cum îţi schimbi părerea despre un om cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte…

Lucrurile nu se termină niciodată.

Uneori îţi greşeşti ţelul, fixezi o destinaţie parţială, la care vei ajunge după mai multe sau mai puţine încercări, pentru ca imediat apoi să înţelegi că nu eşti nici măcar la jumătatea drumului. Habar nu ai ce îţi pregăteşte viaţa cu fiecare pas pe care îl faci, cu fiecare decizie pe care o iei. Iar eu ştiu lucrul ăsta, fără să ştiu ce cuvânt va urma după acesta.

Nu este ca la şcoală: scriitorii nu stau să îşi calculeze măsura. Nici măcar nu contează că nu sunt un scriitor de geniu. Nici măcar nu contează că nu sunt un scriitor. Nici măcar nu contează câţi oameni mă citesc, atâta timp cât am măcar un cititor. Nu voi chibzui următoarea consoană pe care o voi scrie, aşa cum nici tu nu te pregăteşti pentru următorul cuvânt pe care îl citeşti.

Nici măcar articolul ăsta prost nu se va termina niciodată. Şi ştii de ce? Pentru că va lăsa puţin din el în tine, iar tu vei continua să te schimbi. Pentru că am lăsat puţin din el în mine, iar eu voi continua să scriu. Aici, pe pereţi sau pe şerveţelele unui bar prost din centru. Dar voi scrie. Iar toate cuvintele mele se vor aduna, cândva, într-un mare articol anonim, purtat pe buzele vântului şi pe tălpile călătorilor de la metrou.