First you laugh at them
then you fight them
then nobody wins!
Just the regular adult life that you try to avoid and realize shortly after that it’s the only best thing that you can go on with.
“Prison gates won’t open up for me
On these hands and knees I’m crawlin’
Oh, I reach for you
Well I’m terrified of these four walls
These iron bars can’t hold my soul in
All I need is you
Come please I’m callin’
And oh I scream for you
Hurry I’m fallin’, I’m fallin’ “
O lume in care exista experti pentru orice, oriunde. O lume unde cand suni la 112 ti se raspunde si trimit imediat pe cineva capabil sa te ajute – cineva care sa nu fie mandrul posesor al unui marsupiu de grasime si al unei camasi pline de pete de cafea, mustar sau dulceata. O lume unde expertii in tehnologie nu iti asculta si inregistreaza apelurile, indiferent ca e vorba despre o reteta culinara, o discutie sexy sau o convorbire cu dealerul tau local. Si tot aici exista posibilitatea reala de a avea un partener care stie cand sa isi opreasca glumele proaste, sa fie mereu pregatit sa te apere fara sa si-o ia in… gura, sa nu minta doar de placerea de a minti, sa nu te abandoneze doar pentru ca ai o serie de zile nefericite, sa nu simuleze ca nu ar observa elefantul din camera…sau pe tine. Un prieten, care nu iti intoarce spatele si care te face sa nu vrei sa ii intorci spatele vreodata(dar nu te frica ca te-ar injunghia cand nu esti atent, ci pentru ca il pretuiesti prea mult).
Fabulatii. Utopii.
Totusi, ideile astea umbla prin mai multe minti si capata diferite forme. Apelul de sambata dimineata, fix la ora cand iti iei micul dejun, pentru “hei…voiam doar sa stiu ca esti bine” cu vocea calda a persoanei care stii ca iti zambeste la capatul celalalt al undei plimbate pana in satelit inapoi. Sau gogosile aburinde pudrate cu zahar aduse la pat, alaturi de paharul de lapte , de mama care iti zambeste din priviri, obosita deja de “minunatii” ani trecuti. Sau acadeaua plata, rotunda, multicolora din ghete in zori de 6 decembrie. Sau poza lui – ultimul lucru pamantesc care te face sa zambesti, improspatandu-ti memoria. Sau buchetul de flori atat de dragut pe care il primesti la o intalnire oarecare. Saaaaau… desene animate si seriale si filme care vehiculeaza astfel de imagini si cuvinte si idei frumoase. De aici imi pornisera de fapt mintile pe aratura , de la intrebarea absurda: ce-ar fi daca Dexter si Lie to me si NCIS s-ar uni si ar forma aceasta realitate idealizata, poate cu un strop de Tom & Jerry si cu putin… Lakehouse? poate?
Ma uit prea mult la filme…
Stii sa citesti titlul?
Acest articol face reclama gratuita si neconditionata!!!
(…) Hm! A patra viata e ceva de care o sa imi amintesc mereu cu placere! Eram dansatoare in pietile publice. Nu era sarbatoare la care sa nu ma duc si unde sa nu fiu trasa in mijlocul lor. Stiam sa dansez de toate, si ma roteam, si zambeam, si imi lasam pletele ondulate sa curga in lumina soarelui, sau a focului de tabara. Dar o ploaie nu m-a oprit niciodata. Iar daca tuna si fulgera, dansam si mai cu foc, in ritmul jocului natural de lumini si sunete – caci asta este intreaga noastra viata, un joc de lumini si sunete. Si oriunde ma intoarceam gaseam o faţă care sa imi zambeasca. Nimic nu ma putea opri din dansul meu si din ras si din piruete, nici barbatii, nici femeile, nici intemperiile. Eram fericita si niciodata nu mi-a lipsit nimic. Traiam pentru muzica si simteam ca toata muzica din toate timpurile traieste pentru mine. Desigur, nu stiam ce o sa pasca populatia incepand cu copii minune si alte asemenea oratanii… dar nimic nu-mi putea intuneca mintea, si nimic nu putea face muzica sa se opreasca in mine, o aveam in timpane oricand, oriunde. Chiar si in vis, chiar si in ultimul vis…care m-a dus spre o alta viata.
Sa va spun totusi despre a treia viata, pentru ca nu imi place, de fapt, sa ard etapele spiritului. Cea de-a treia viata este poate dintre cele mai rusinoase, in principiu pentru ca nu imi pot aminti foarte multe din ea. Cand ma gandesc la firul terţei existente… este ca si cum m-as uita la un mormoloc inconstient, fiind totusi sigura ca mormolocul sunt eu. Este ca si cum toata viata am fost batrana… adica batran, pentru ca atunci eram barbat… fizic. Oricum, batranii tind sa arate toti la fel. Si nu imi amintesc decat ca eram in piata publica, unde de obicei defilau fortele securitatii nationale… si eram cu un poncho, un baston, o palarie de paie si niste pantaloni inflorati rupti si aveam un fluier de care abuzam, fara ca nimeni sa imi zica nimic, de parca nu m-ar fi vazut, de parca nu m-ar fi auzit, de parca eram doar o proiectie a mintii mele batrane, bolnave si suprasolicitate de vremurile acelea. Cineva a zis, cred, ca batranii devin invizibili inainte sa treaca in nefiinta. Asa este. Eu stiu, am fost acolo. Eu am fost acela pe care nu il simtea nimeni in niciun fel, desi eram acolo, printre ei, in miezul lor!
In a treia … eram in miezul lor, dar inofensiv. In a cincea… eram miezul lor si al existentei lor. Eram un copil balai care radea la cea mai mica miscare din jurul lui, si simteam ca toti ceilalti traiesc doar pt mine, chiar daca nu ma cunosteau decat cateva fiinte bipede si trei dintre cei mai loiali caini care au trecut prin existenta pamanteasca vreodata. Era totul frumos si colorat, desi uneori instinctele, care inca ma dominau, ma faceau sa plang cand organismul simtea vreun deficit. Mama – ce cuvant frumos! – imi era mereu aproape, si ma dezmierda, iar tata – ce cuvant bun! – stia mereu de ce am nevoie si era prezenta cea mai stabila din acea existenta. Aveam alaturi si suflete surori si suflete frati, pentru ca stiu ca iubeam cumva (dar altcumva) si alte entitati, care nu-mi erau parinti si care aveau aceeasi combinatie de sange ca mine. Eram ocrotit si iubit din toate partile si abia asteptam sa cresc ca sa le pot arata si eu ca ii iubesc si sa ii protejez de energiile negative pe care le simteam, desi nu stiam nimic despre ele, despre forma sau motivele lor. Din pacate, sau poate nu, plamanii mei s-au lasat lezati de un curent neprietenos de aer, care nu imi stia planurile si nici nu m-a intrebat nimic. Astfel aerul, cu miscarile lui uimitoare, m-a doborat.
…
si cum iti promisesem un articol destept, miss flo, aveam in gand sa scriu cum ne amagim intre noi, unul pe altul, in masa, in card, in grup, in turma, apoi, dupa un val neponderat de amagiri intense si promisiuni nesperate tinem in extrema cealalta si ne dezamagim.
Spune-mi(caci tu esti studenta la litere)! nu asa formam cuvintele negative? prin prefix.. plus cuvantul in sine caruia vrem sa ii dam conotatia negativa.
Presupun ca este mult mai usor sa denotam ceva, sa ii atribuim sens negativ prin ‘dez”, ‘ne’, ‘im’ etc..
Vom zari mereu raza de speranta urmata de dezamagirea si pesimismul profund de a nu putea atinge nimic din ce ne dorim si a ne crea iluzia dezamagirii fara a sti daca ceea ce ne dorim de la bun inceput are vreo valoare de adevar sau ceva verosimil in ideea in sine si daca atinge vreun scop sau vreo nevoie a piramidei dincolo de cele de baza.
Sa te lasi amagita daca apoi vrei sa fi dezamagita intotdeauna, altfel nu poti gusta si binele si raul si nu vrei sa te simti doar bine intrucat raul si binele este in toti! Fericiti cei dezamagiti inainte de amagire intrucat nu vor cunoaste amarul dezamagirii ci doar ghinionul vietii nascut din norocul altuia.
Cele 9 fericiri tocmai au fost transformate in cele 10 fericiri.
Cum spunea si G Carlin(R.I.P) numarul 10 este un numar puternic din punct de vedere psihologic asa ca simteam ca fericirile sunt f putin cunoscute, din punct de vedere religios, si am simtit nevoia sa fac putin adreptate aici si sa confer putere Celor 9 fericiri in a le face Cele 10 fericiri.
Daca te-ai simtit dezamagit, incepe sa gandesti ca te-ai lasat, in primul rand, amagit.
Uneori poti fi, cu tristete, dezamagit de faptul ca nu mai esti amagit… who the fuck understands people?!!!!!!!?????????!!!!!????
E fix starea de iti vine sa te ciupesti sa te trezesti dar nu cred ca vrei un asemenea lucru. Nu. Nu acum. Mai stai un pic. Cat sa mai simti ca traiesti diferit.
De ar fi sa ti se indeplineasca o idee, o dorinta, nu ar fi un vis? unul pe care il ai cu ochii deschisi.
Gandim pana in punctul in care stim ce ne dorim dar nu si pana in punctul in care sa judecam ce trebuie sa sacrificam si cum si cand.
Defapt asta ne impiedicam sa ne urmarim ideile. Munca. Actiunea. In nici un caz idealul de neatins. Ce altceva e mai important? Sa mancam si sa eliminam zi de zi?
Te nasti prea mic incat poti trece printre picioarele adultilor fara sa ii atingi si nu ti se spune ce scop sa ai in viata pentru ca nici ei nu stiu si multi stiutori au fost abandon.
Simt ca trebuie sa ma opresc si simt ca ma repet ca am scris aceleasi lucruri over and over.
Ne trebuie topicuri noi!
Traiesc in viata asta si ma intreb de ce. M-am tot intrebat, cum si altii s-au tot intrebat. Si am tot gasit raspunsuri, cum altii poate nu au gasit. Eu, spre deosebire de ei, voi avea mereu un raspuns, oricat de ridicol, ilogic si fantastic ar fi. M-am intrebat si cum voi muri, asa cum altii au evitat sa se intrebe. Ei au murit fara sa se intrebe, eu voi trai prin intrebari. Ei sunt nebuni si cred ca si eu sunt, dar eu sunt perfect normala intr-o alta dimensiune, unde nu sunt singura normala, si unde nu sunt neinteleasa, unde nu sunt cu nimic diferita si totusi ma simt atat de speciala.
Asta stiam inca din prima mea viata. Pe atunci eram un tenor inalt si vioi. Avem un glas rasunator si destul de bland pentru inaltimea sa… eram frumos, frumos ca niciun alt muritor ce a glasuit in acelasi timp cu mine. Femeile ma placeau, spuneau ca le plac palmele mele mari si ma urmareau in orice concert, oricat de ordinar ar fi fost. Colegilor le placea sa ma aiba printre ei, fara ca macar unul sa isi prefaca admiratia fara de postura si talentul meu. Am si uitat cum s-a terminat prima mea viata… imaginea unei locomotive aburinde imi vine in cap cand ma gandesc la asta, dar nu stiu daca e doar secventa din acel prim film care si-a terorizat spectatorii sau e o particula din amintirile-mi.
A doua viata a fost ceva mai agitata. Am fost cersetor – din nou barbat, deci nu-mi cereti detalii. Stateam langa o brutarie, unde mirosea a fericire si a camin. Ce ma enerva cel mai tare stiu ca erau moacele alora de ieseau cu cate 5 paini la brat si nu aveau fata luminata de niciun zambet, de parca nu ar fi fost constienti de cat de bine si frumos si comod si linistitor este sa ai o familie. Sunt nebuni! imi ziceam, vor ramane si ei singuri, asa ca mine, si atunci vor vedea ca nu ii va mai bucura nici bucata de paine, nici caminul odinioara cald, si fotografiile celor pierduti, iar atunci vor veni sa se lupte cu mine pentru locul asta de aici, aici unde-i curent, si frig, si oamenii te privesc cu sila sau cu mila aia superioara sau nici macar nu te vad! Nenorocitii! imi ziceam, nenorocitii! Dar a trecut si a doua viata. S-a termint sub podul mucezit si plin de desene facute in graba cu creta furata de la scoala de niste ‘rebeli’, intr-o iarna parsiva.
A treia viata… nu, e prea idioata pentru a fi povestita! Si mai am de povestit inca 17! 20 de vieti! Si niciuna nu mi-a dat un motiv valid pentru care sa traiesc… dar am sa traiesc pentru mine, cu gandul mereu la ceilalti… ceilalti ai mei.
